Să începem cu începutul

                Încă de la începuturi, educația (indiferent de formă, cadru sau context) a ocupat un loc de frunte în dezvoltarea individului și a societății. Așa dar, fie că vorbim de însușirea deprinderilor elementare precum mâncat, mers, vorbit, igienă, etc, fie de aptitudini și competențe superioare precum scris, citit, artă, toate aceste comportamente au la bază mecanismul învățării prin educare.
                Așa cum și istoria ne poate spune, educația a fost unul dintre cele mai respectate privilegii deoarece persoanele beneficiau de educație (scris, citit, socotit, oratorie, etc) reprezentau clasa elitistă, privilegiată și care își ofereau în mod direct serviciile și cunoștințele conducătorului lor, spre deosebire de oamenii de rând ale căror meșteșuguri erau mult mai puțin apreciate, fapt pentru care aceștia din urmă nu aveau niciun fel de privilegii, condițiile de existență ale acestora fiind greu suportabile.
                De-a lungul timpului, învățământul a devenit accesibil tuturor și încet încet obligatoriu (la nivel primar), astfel că numai persoanele privilegiate sau cu sprijin financiar puteau să urmeze un ciclu superior de studii.

 Totuși, a existat în istorie o categorie de oameni ce dăinuie și în zilele noastre: Persoanele cu cerințe educaționale speciale -- CES (Orbii sau cu slabe resturi de vedere, surzii sau cu resturi slabe de auz, persoanele cu deficiențe locomotorii, cu tulburări din domeniul logopedic (tulburări de scris, citit, pronunție, ritm, fluență), tulburări de intelect, tulburări din spectrul autism (TSA), sau chiar cu câte două tipuri de tulburări.
                Astfel de persoane cu cerințe speciale au existat de-a lungul timpului, însă interesul pentru față de ele s-a manifestat vizibil tocmai prin secolul XVIII, până în acea perioadă aceste persoane primeau ajutor strict pentru nevoile acestora, de cele mai multe ori fiind desconsiderate și chiar lăsate sorții.