Educația incluzivă

                Şcoala este o instituţie a comunităţii care trebuie să ofere servicii educaţionale oricărui copil/tânăr, indiferent de originea, natura sau particularităţile lui bio-psiho- socio-culturale. În plus, evoluţia socială din ultimii ani a adus din ce în ce mai mult în actualitate ideea de diversitate umană, de unitate în diversitate, de valorizare a diversităţii şi a oportunităţilor oferite educaţiei şi culturii universale de diversitatea experienţelor, tradiţiilor şi modelelor apărute în decursul timpului, fără a face ierarhii şi judecăţi de valoare subiective asupra lor. În acest context destul de generos, putem afirma că apariţia şi fundamentarea teoriilor şi practicilor referitoare la integrarea şi incluziunea şcolară a tuturor categoriilor de elevi din comunitate şi conturarea ideii de şcoală pentru diversitate au permis o nouă abordare a activităţilor de învăţare în şcoală, fapt determinat şi de necesitatea asigurării şanselor egale de acces la educaţie pentru toţi membrii unei comunităţi şi a satisfacerii cerinţelor de instruire şi educaţie în funcţie de potenţialul intelectual şi aptitudinal al fiecărui copil inclus în programul educaţional al unei şcoli.

                Segregarea în educaţie a fost favorizată de-a lungul timpului de apariţia a cel puţin două modele de abordare a asistenţei şi educaţiei copiilor cu cerinţe speciale/dizabilităţi dintr-o comunitate: modelul deficienţei şi modelul medical.

a)    Modelul deficienţei considera că orice dificultate cu care se confruntă o persoană e rezultatul unei deficienţe 

inerente acelui individ, generând diverse etichete (retardat, neadaptat, agresiv, debil mental, antisocial etc.), unele 

aplicate în urma efectuării unor teste şi evaluări pe tipuri/niveluri/grade de deficienţe. În spiritul şi practica acestui 

model, orice „problemă” a unui copil determinată de o afecţiune sau tulburare intelectuală, senzorială, fizică sau 

de altă natură se putea rezolva cu ajutorul tehnicilor de „remediere”, care pot produce schimbări asupra 

individului; prin urmare, sistemul de învăţământ avea sarcina de a-l scoate pe elev din situaţiile „normale”, pentru 

a-l supune intervenţiei şi terapiei remediale, cu scopul de a-l reda unei aşa-numite funcţionări „normale”;

b)    Modelul medical era în mare parte asemănător cu modelul deficienţei, acordând mai multă atenţie noţiunilor 

de îngrijire şi ocrotire. Persoanele care se confruntau cu dificultăţi generate de diverse afecţiuni sau tulburări erau 

percepute ca având nevoi speciale, care necesită şcoli speciale, unde personalul calificat le poate oferi îngrijire şi 

ocrotire. Acest model încuraja mai degrabă dependenţa decât indepen­denţa, numindu-i incurabili pe cei care nu se 

pot adapta cerinţelor mediului, izolându-i în consecinţă în şcoli speciale, instituţii specializate de asistenţă şi 

ocrotire sau acasă, permiţând să le fie satisfăcute numai necesităţile primare. A avut o influenţă semnificativă 

asupra sistemului educaţional şi nu a permis întotdeauna 

specialiştilor în psihopedagogie să proiecteze şi să dezvolte programe şcolare şi strategii recuperatorii adecvate.

                Şcoala incluzivă este denumirea instituţiei şcolare din învăţământul public de masă, unde au acces toţi copiii unei comunităţi, indiferent de mediul de provenienţă, în care sunt integraţi într-o formă sau alta şi copii cu cerinţe speciale în educaţie, unde programul activităţilor didactice are la bază un curriculum specific (individualizat şi adaptat) şi unde participarea personalului didactic la activităţile educative din clasă se bazează pe un parteneriat activ între profesori, profesori de sprijin/suport, specialişti în educaţie specială şi părinţi. Altfel spus, şcolile incluzive sunt şcolile deschise, priete­noase, în care sunt urmărite flexibilizarea curriculumului, calitatea predării-învăţării, evaluarea permanentă şi formativă, precum şi parteneriatul educaţional.

Activităţile didactice diferenţiate într-una sau mai multe clase schimbă climatul întregii şcoli. Cooperarea educatorilor poate conduce la o 

situaţie în care, pas cu pas, alţi educatori vor fi dispuşi să adopte noile forme şi strategii de lucru. Un rol deosebit de important în 

susţinerea şi motivarea cadrelor didactice pentru introducerea acestor schimbări în practica curentă îl are şi lucrul în echipă. Echipa 

interdisciplinară, care ar trebui să funcţioneze în cadrul tuturor şcolilor incluzive, are următoarea componenţă: învăţători/profesori, 

profesorul de sprijin, psihopedagog/consilier şcolar, profesor logoped, părinţii/aparţinătorii copilului, asistentul social.

                Dacă în trecut copiii cu dizabilităţi nu aveau nici o şansă la educaţie (multă vreme nici copiii normali nu 

au beneficiat de acest drept), în timp au apărut preocupări care să răspundă nevoii lor de educaţie şi instruire în 

şcoli de profil, ajungându-se astăzi să se specifice clar în diverse documente internaţionale respectarea demnităţii şi 

individualităţii copilului care, indiferent de cerinţele sale educaţionale, trebuie să beneficieze de intervenţie 

calificată în medii şcolare normale şi în care să se evite segregarea şi discriminarea în raport cu semenii lor din 

comunităţile în care trăiesc. Cu alte cuvinte, şcoala este chemată să se adapteze cerinţelor copiilor, şi nu copiii să 

fie obligaţi să se adapteze unui anumit model sau mediu şcolar, în care unii se regăsesc, iar alţii se simt 

marginalizaţi sau chiar excluşi! Fiecare elev este unic şi are valoarea sa, indiferent de problemele pe care le 

prezintă în procesul de învăţare şcolară. Educaţia este şi ea unică pentru fiecare elev în parte, în funcţie de stilul, 

ritmul, nivelul său de învăţare şi dezvoltare, caracteristicile şi particularităţile sale, aptitudinile, aşteptările, 

experienţa sa anterioară.

                În funcţie de tipul/modelul adoptat în programele de incluziune şcolară a elevilor cu cerinţe speciale în 

educaţie şi de tipul/gradul deficienţei acestora, practica educa­ţională a demonstrat eficienţa utilizării mai multor 

tipuri de curriculum.

•       Curriculum obişnuit - reprezintă acea categorie de curriculum valabilă pentru toţi elevii şcolii obişnuite, care 

poate fi accesibil şi elevilor cu cerinţe speciale dacă este însoţit de o serie de servicii/intervenţii specializate 

(logopedie, fizioterapie, consiliere şi/sau programe terapeutice, sprijin în învăţare etc.), care să ajute elevul să se 

adapteze şi să facă faţă activităţilor din clasă.

•       Curriculum obişnuit parţial adaptat - adaptările se fac la unele arii curriculare/ discipline care prezintă un 

anumit grad de dificultate pentru elevi (limba română, matematică şi ştiinţe etc.), la care se adaugă intervenţiile 

specializate şi activitatea profesorului itinerant/de sprijin.

•       Curriculum obişnuit adaptat - adaptările vizează toate disciplinele, metodologia de predare este individualizată, 

iar intervenţiile de specialitate, inclusiv a profe­sorului itinerant/de sprijin, sunt prezente în mai mare măsură decât 

în cazul celorlalte categorii de curriculum.

•       Curriculum special - reprezintă un tip de curriculum construit special pentru persoanele care au un anume tip şi 

grad de dizabilitate (deficienţe mentale severe sau profunde, deficienţe asociate), când avem de-a face doar 

cu intervenţii speciali­zate asupra deficienţei respective. Elaborarea unui curriculum incluziv pentru toţi elevii 

poate determina modificarea/ lărgirea definiţiilor aplicate în prezent învăţării. În elaborarea curriculumului 

incluziv, învăţarea este văzută ca un proces la care elevii participă în mod activ şi îşi asumă roluri şi 

responsabilităţi clare. Se pune accent mai curând pe rolul de mediator al profesorului decât pe acela de formator. 

Curriculumul incluziv este elaborat într-o manieră flexibilă pentru a permite atât adaptări la nivel de şcoală, cât şi 

adaptări şi modificări menite să vină în întâmpinarea cerinţelor fiecărui elev în parte şi trebuie să fie adecvat 

stilului de lucru al fiecărui profesor în parte (de aceea nu trebuie elaborat în mod rigid sau impus din exterior).

                Programul educaţional individualizat/personalizat reprezintă o formă particulară de program de 

intervenţie personalizat pentru elevii cu cerinţe speciale cuprinşi în învăţă­mântul de masă, folosit în cele mai multe 

ţări europene. Acest document descrie modul de accesare a curriculumului şcolii obişnuite, resursele adiţionale 

necesare, obiectivele şi evaluarea abordării educaţionale parcurse de elev. În scopul adaptării educaţiei la cerinţele 

individuale impuse de diferenţele existente între elevi se face apel la planificarea individualizată a învăţării.

                Introducerea tehnologiilor informatice în aproape toate domeniile societăţii contem­porane a condus, pe de o parte, la creşterea considerabilă a diversităţii şi volumului de informaţii, iar pe de altă parte, la extinderea exponenţială a ariei sale de răspândire. O cantitate mai mare de informaţie nu înseamnă în mod necesar mai multe cunoştinţe bine structurate; de aceea, rolul fundamental al informaticii în şcoală este nu numai de a permite accesul tinerilor - cu sau fără cerinţe speciale/dizabilităţi - la cunoştinţe, apoi la dobândirea altora noi, ci mai cu seamă de a asigura dezvoltarea altor instrumente de învăţare, asimilarea unei noi culturi care să uşureze reorganizarea permanentă a cunoştinţelor. În zilele noastre, mai mult ca în alte vremuri, cei care nu-şi pot folosi mâinile pentru a scrie, cuvântul pentru a vorbi, nu au vederea şi auzul funcţionale sau nu prezintă facultăţi intelectuale corespunzătoare pentru a înţelege realitatea din jurul lor, respectiv persoanele cu dizabilităţi, pot fi marginalizate şi chiar excluse din viaţa comunităţii din care fac parte. În schimb, dacă dispun de instrumente informatice adecvate, aceşti oameni pot fi antrenaţi în activităţi socialmente utile susţinute de tehnologiile informatizate care să le permită adaptarea şi integrarea în forme moderne de convieţuire socială.

Generic, tehnologiile asistive şi de acces reprezintă totalitatea soluţiilor informatice hardware şi software care le permit utilizatorilor cu diverse tipuri de dizabilităţi (mai ales senzoriale şi/sau de mobilitate) să utilizeze tehnica de calcul şi comunicare cel puţin la fel de eficient ca şi un utilizator fără dizabilităţi. 

                În procesul instructiv-educativ al copiilor cu cerinţe speciale, computerul joacă două roluri importante: suport în comunicare şi sprijin în învăţare. Folosirea lui face posibilă învăţarea prin creşterea concentrării atenţiei, prin dezvoltarea comunicării şi a deprin­derilor sociale; cu ajutorul computerului, aceşti copii pot deveni mai puţin dependenţi şi mai capabili din toate punctele de vedere. În cazul copiilor cu dizabilităţi fizice şi senzoriale, învăţarea asistată de computer determină creşterea independenţei în învăţare; în special copiii cu dificultăţi severe în învăţare pot beneficia de folosirea computerului în grupuri mici (adesea cu ajutorul adultului), astfel încât competenţele sociale şi abilităţile de comunicare să poată fi dezvoltate/consolidate. Pentru copiii cu dificultăţi profunde şi multiple în învăţare, folosirea calculatorului poate conduce la îmbogăţirea curriculumului.

De asemenea, utilizarea computerului şi a tehnologiilor asistive în procesul instructiv- educativ înregistrează, într-o manieră mai structurată, următoarele efecte:

-       dezvoltă capacitatea elevilor cu deficienţe grave de a opera cu semne şi simboluri;

-       antrenează-exersează-dezvoltă percepţia vizuală şi auditivă;

-  motivează elevul, astfel încât acesta nu mai poate continua procesul de învăţare decât prin intermediul computerului;

-       dezvoltă creativitatea şi abilităţile de rezolvare a problemelor;

-       permite efectuarea de sarcini relativ independent şi într-un ritm asemănător cu al unei persoane fără dizabilităţi;

-       oferă suport în activităţile educaţionale şi în interacţiunile sociale;

-       cu ajutorul calculatorului pot fi atinse mai bine o serie de obiective formative referitoare la dezvoltarea abilităţii manuale, rapiditatea reflexelor, precizia observaţiei, fidelitatea memoriei, rezistenţa la presiunea timpului, puterea de concentrare şi stimulare a atenţiei etc.

Pentru cei cu dizabilităţi senzoriale şi fizice, computerul poate părea inutil la prima vedere, deoarece operarea cu diferite programe necesită un bun control al mişcărilor şi o bună acuitate vizuală. Monitorul şi tastatura sunt bazele comunicării între individ şi computer, iar producătorii acestor sisteme au adaptat computerele şi programele astfel încât să poată fi folosite şi de acest segment al populaţiei.

Tehnologiile de asistare/adaptive pentru calculatoare, numite şi asistenţi de accesi­bilitate, se ataşează la calculatoare pentru a le face mai accesibile persoanelor cu dizabilităţi. Această sintagmă se referă la:

-       noi facilităţi incluse în hardware sau în sistemul de operare al computerelor, făcându-le mai accesibile persoanelor cu dizabilităţi;

-       asistenţii de accesibilitate care pot îmbunătăţi sistemul de operare, făcându-l accesibil unui număr sporit de utilizatori (persoane cu dizabilităţi);

-       aplicaţii specializate, cum sunt, de exemplu, procesoarele de text, care pot fi optimizate pentru persoanele cu incapacităţi specifice.

Printre aceste tehnologii enumerăm:

-       amplificatoare de ecran - utile pentru persoanele cu vederea slabă. Cu aceste instrumente, utilizatorii pot controla ce zonă de pe monitor trebuie mărită şi pot muta focalizarea pentru a vedea zona respectivă;

-       cititoare de ecran - utile pentru nevăzători. Aceste instrumente pun la dispoziţie informaţia de pe ecran sub formă de vorbire sintetizată sau o pot transmite unor echipamente Braille (pot transforma informaţia sub formă de text; graficele şi imaginile pot fi translatate doar dacă există text alternativ care să descrie imaginile vizuale);

-       instrumente pentru comandă vocală, numite şi „programe de recunoaştere a vorbirii” - asistă persoanele cu dizabilităţi fizice, favorizându-le comenzile calcula­torului prin intermediul vocii, în locul unui mouse sau al unei tastaturi;

-       dispozitive on-screen - utilizate de persoanele incapabile să folosească o tastatură standard, permiţându-le să selecteze diferite taste prin metode de punctare, precum dispozitive de punctare, swich-uri, sisteme de intrare bazate pe cod Morse;

-       filtre de tastare (utilitare de predicţie a cuvintelor, add-on spell etc.) - sunt incluse în sistemele de operare (de exemplu, Windows sau Windows NT) şi ajută persoanele care întâmpină dificultăţi la utilizarea tastaturii (tremură, au un ritm foarte lent de răspuns etc.);

-       periferice de intrare alternative - le permit utilizatorilor să-şi controleze calculatoarele prin alte mijloace decât o tastatură standard sau dispozitiv de punctare.

Tot în categoria produselor asistive şi de acces pot fi incluse şi următoarele dispozitive şi echipamente, apărute la început de secol XXI ca o îmbinare a cercetărilor din domeniul bio-medical şi tehnologiilor informatizate: •     Ochiul bionic (sau artificial) este foarte asemănător unei camere video miniaturizate care înlocuieşte funcţiile retinei şi transmite creierului „semnale vizuale” prin intermediul nervului optic. Noua tehnologie le oferă persoanelor nevăzătoare şansa de a distinge conturul obiectelor şi chiar de a citi. •     Echipamente bionice pentru membrele superioare şi de locomoţie - reprezintă un sistem complex bazat pe o serie de mecanisme electronice prin care se modelează structura şi funcţiile componentelor anatomice ce susţin mişcările membrelor şi locomoţia. Altfel spus, aceste componente bionice preiau funcţiile structurilor neuromusculare, articulare şi osoase, asigurând mobilitatea membrelor şi posibilitatea de deplasare a persoanei. •     Implantul cohlear şi proteze bionice sunt structuri electronice miniaturizate care preiau funcţiile segmentelor periferice sau intermediare ale analizatorului auditiv, amplificând sunetele (în cazul hipoacuzicilor) sau transformând sunetele din exterior (în cazul persoanelor cu surditate) în stimuli nervoşi transmişi spre ariiile corticale centrale din creier. •     Roboţi şi echipamente robotizate (roboterapia) - reprezintă o formă de intervenţie terapeutică folosind mijloace tehnice robotizate sau roboţi în miniatură care pot exprima emoţii, mesaje verbale sau reacţii comportamentale, oferind feedbackul aşteptat de copil şi stimulând interesul de a provoca robotul şi de a obţine reacţii din partea acestuia. Se aplică în cazul copiilor cu tulburări din spectrul autist pentru învăţarea emoţiilor, dezvoltarea comunicării şi interacţiunii cu cei din jur, în cazul copiilor cu tulburări de limbaj sau cu tulburări neurologice majore care afectează comunicarea cu cei din jur (prin intermediul unor senzori activaţi de mişcările globilor oculari sau de reacţii musculare minimale se pot transmite cuvinte sau simboluri iconice care să exprime un anumit tip de mesaj).

Dintr-o perspectivă complementară, tehnologiile asistive mai pot fi clasificate în două categorii largi:

A. Tehnologii asistive hardware - sunt echipamentele cu funcţionare independentă sau concepute ca periferice pentru calculator sau pentru echipamentele de comu­nicare. La rândul lor, acestea pot fi:

a)    Pentru nevăzători (categoria de utilizatori pentru care tehnologiile de acces reprezintă singura modalitate de utilizare a calculatorului şi a unor echipamente de calcul):

• Afişajul Braille, cel mai reprezentativ periferic de calculator conceput pentru nevăzători, are scopul de a reda prin caractere Braille informaţiile

de natură descriptivă şi textuală de care utilizatorul are nevoie pentru a putea interacţiona cu aplicaţiile.

•       Tastatura Braille - integrarea tastaturii a fost posibilă numai din momentul în care tehnologia de fabricaţie a punctelor Braille a evoluat suficient de mult încât miniaturizarea acestor dispozitive să fie posibilă.

•       Periferice de intrare specifice pentru nevăzători - acestea emulează butoanele rotative şi obiectele-cursor; sunt optimizate pentru categoriile de aplicaţii cele mai accesibile nevăzătorilor, adică prelucrarea fişierelor audio şi aplicaţiile de telefonie.

•       Agende electronice pentru nevăzători - printre funcţiile de bază ale unei asemenea agende electronice amintim: editor de texte, agendă telefonică, calculator ştiinţific, reportofon, audioplayer, controlul telefonului mobil (citire/scriere de mesaje şi apelare), acces la internet, sincronizarea cu calculatorul de birou, ora şi data, temperatura şi presiunea atmosferică, orientarea (busolă şi/sau GPS) etc.

•       Aparate pentru citirea textelor tipărite - sunt concepute special pentru o utilizare extrem de facilă a computerului, care să permită operarea printr-un număr cât mai redus de butoane, ideal prin apăsarea unui singur buton. Aparatele din această categorie sunt alcătuite dintr-un scanner şi un calculator portabil pe care este instalată o aplicaţie pentru recunoaşterea optică a caracterelor şi cel puţin recunoaşterea unei voci sintetice.

•       Imprimantele Braille - au scopul de a permite obţinerea de documente Braille pe hârtie de grosime mai mare.

•       Aparate pentru realizarea diagramelor tactile - funcţionează cu o hârtie specială care are înglobată în structura sa micro capsule cu alcool, care expandează prin încălzire. Realizarea imaginii tactile începe prin desenarea pe hârtie a conturului dorit, cu ajutorul unui creion special cu tuş sau cerneală care trebuie să conţină particule fine de carbon, deoarece încălzirea selectivă a hârtiei se face prin radiaţie termică (infraroşu).

b)    Pentru ambliopi (una dintre cele mai bune soluţii este amplificarea electronică

prin intermediul unor echipamente specifice):

•       Magnificatoare electronice de birou - în această categorie intră aparatele care nu au fost concepute pentru a fi portabile, avantajul major fiind acela că măreşte câmpul vizual prin redarea imaginii mărite pe un monitor sau chiar pe ecranul unui televizor. O facilitate esenţială a magnificatoarelor electronice constă şi în posibilitatea utilizării lor pentru scris.

•       Magnificatoare electronice portabile - îndeplinesc aceleaşi funcţii ca şi cele de birou, cu deosebirea că au un ecran mult mai mic, ceea ce reduce mult câmpul vizual, iar funcţiile încorporate sunt mai reduse.

c)    Pentru persoane cu mobilitate redusă - acestea întâmpină dificultăţi în operarea unui calculator deoarece nu-şi pot folosi eficient membrele superioare; din acest motiv, tehnologiile asistive destinate acestor persoane au rolul de a aduce îmbunătăţiri ergonomice sau chiar de a permite manipularea perifericelor de intrare (a tastaturii şi a mouse-ului) fără ajutorul mâinilor.

•       Mouse care poate fi operat cu piciorul - prin alunecare sau prin basculare.

•       Mouse care poate fi operat cu gura - util în cazul persoanelor cu dizabilităţi severe de mobilitate (are două manete care pot fi configurate în diverse moduri).

•       Mouse care poate fi operat prin mişcările capului - se bazează o modalitate de a controla poziţia cursorului pe ecran cu ajutorul unui sistem optic ce urmăreşte un punct reflectorizant aplicat, de exemplu, pe fruntea utilizatorului.

•       Controlul mouse-ului prin respiraţie/inspiraţie permite persoanelor cu mobi­litate redusă sau inexistentă să interacţioneze cu aparate/echipamente prin controlul respiraţiei.

B. Tehnologii asistive software - sunt aplicaţii informatice care permit utilizarea tehnicilor de calcul şi de comunicaţie cu sau fără ajutorul altor echipamente hardware.

a)    Cu caracter general (utile pentru a asigura accesul la tehnica de calcul şi de comunicare a mai multor categorii de utilizatori cu diverse dizabilităţi):

•       Recunoaştere vocală - se referă la conversia automată a cuvintelor rostite de un om în text; interacţiunea dintre om şi tehnica de calcul sau de comunicare prin limbaj natural poate fi utilizată pentru controlul aplicaţiilor, pentru realizarea documentelor scrise prin dictare directă, pentru interacţiunea dintre utilizator şi aplicaţiile de tip sistem expert şi aşa mai departe. Utilizarea recunoaşterii vocale ca tehnologie asistivă este doar una dintre multele aplicaţii.

•       Aplicaţii pentru accesibilizarea paginilor web - o aplicaţie client-server care poate oferi acces la conţinutul paginii prin sinteză vocală. Poate fi utilă nevăzătorilor, dar este apreciată mai ales de către ambliopi, care nu folosesc un cititor de ecran, şi dislexici (care deşi văd, nu pot citi), precum şi de persoanele cu deficienţe cognitive.

b)    Pentru nevăzători - deoarece sistemele informatice nu au fost pregătite în vederea unei comunicări nonvizuale cu utilizatorul, persoanele nevăzătoare au nevoie de aplicaţii informatice capabile să transforme informaţia vizuală în informaţie accesibilă (comunicare prin intermediul auzului şi/sau pipăitului):

•       Cititorul de ecran - este o aplicaţie informatică ce identifică proprietăţile obiectelor care alcătuiesc interfaţa grafică a unei aplicaţii şi le transformă într-o informaţie de tip text, care poate fi în continuare transmisă unui program de sinteză vocală şi/sau unui afişaj Braille. Deşi acest gen de aplicaţii se adresează în principal nevăzătorilor, ele sunt utile şi persoanelor cu deficienţe de vedere, precum şi celor care nu pot sau nu ştiu să citească.

•       Sinteza vocală - cel mai utilizat mod de interacţiune a nevăzătorilor cu aplicaţiile informatice este prin cititorul de ecran şi sinteză vocală; spre deosebire de afişajul Braille, sinteza vocală este mai eficientă, în sensul că utilizatorul poate primi o cantitate de informaţie mai mare în unitatea de timp.

•       Conversia documentelor în fişiere audio - pe lângă cititoarele de ecran, o altă clasă de aplicaţii care folosesc vocile sintetice sunt programele cunoscute generic sub numele de TTS (text to speech). O asemenea aplicaţie poate citi prin sinteză vocală un text oarecare tastat sau copiat în fereastra pro­gramului sau poate importa un document ce urmează a fi citit.

c)    Pentru ambliopi - în funcţie de severitatea deficienţei, ambliopii pot utiliza şi sinteza vocală, de obicei împreună cu magnificatorul. În general, magnificatorul afişează simultan pe ecran fereastra originală (cu dimensiunile originale) şi una sau mai multe ferestre secundare mărite de un anumit număr de ori.

d)    Pentru persoane cu mobilitate redusă:

•      

Pentru a evidenţia potenţialul instructiv-educativ al computerului şi impactul acestuia asupra elevilor cu cerinţe speciale, vom prezenta câteva exemple de aplicaţii ale învăţării asistate de calculator la diverse arii curriculare, precum şi câteva auxiliare tehnologice specifice fiecăreia (vezi Gherguţ şi Neamţu, 2000). • Citirea şi scrierea. În cazul unor dificultăţi uşoare în învăţare sau al unor inabilităţi cronice, dar intermitente de a citi şi scrie într-o manieră organizată, programele speciale şi sintetizatoarele de voce pot constitui un sprijin real pentru elevii cu cerinţe speciale în învăţare. Folosind aceste mijloace, elevii îşi pot corecta vorbirea şi scrierea, ortografia, pronunţia şi auzul fonematic. De exemplu, elevii cu deficienţe auditive au o inabilitate intermitentă de a opera cu informaţii obţinute pe cale auditivă; un computer cu un program adecvat îi poate ajuta/asista în primirea, discriminarea şi reţinerea unei secvenţe de informaţii şi în aplicarea lor. În cazul dificultăţilor tactile şi motorii, elevii incapabili să scrie lizibil, să plaseze un text pe o linie, cei cu dificultăţi în a culege/ordona informaţii de/pe coloane sau şiruri de numere, elevii care eşuează în efortul de amintire a locului unor semne pe pagina imprimată etc. pot reduce prin intermediul computerelor aceste dificultăţi, deoarece programele procesate vocal controlează textul şi oferă asistenţă în citirea coloanelor sau şirurilor. În cazul dificultăţilor moderate în învăţare, elevii cu un limbaj sărac şi care îşi concen­trează atenţia pe termen scurt, elevii cu dificultăţi de memorare şi percepţie, cu motivaţie săracă şi care sunt uşor de distras de către alţi stimuli, cei care nu colaborează la diferite activităţi, utilizând computerul, ar putea să folosească o tastatură Concept, împărţită în arii senzitive, şi să acceseze informaţii nonverbale, pe bază de imagini. Rezultatele obţinute sunt: creşterea concentrării atenţiei, colaborarea mai bună cu alţi colegi, sunt mai puţin distraşi în comparaţie cu alţi elevi care nu au beneficiat de sprijinul calculatorului (s-a constatat că odată ce copiii se familiarizează cu sarcinile programului, foarte rar profesorul mai trebuie să-i antreneze în rezolvarea problemelor).

Tastatura virtuală (on-screen keyboard) - este la acest moment singura variantă software pentru persoanele care nu pot folosi tastatura hardware standard. Ea poate fi folosită atât cu un mouse normal, cât şi cu ajutorul unui mouse controlat cu piciorul, cu gura, prin suflare sau prin camera video.

Programele-cadru (libere de conţinut) le permit copiilor să ia decizii şi le oferă profesorilor posibilitatea să-şi proiecteze propriile mijloace în funcţie şi de alte resurse materiale disponibile în clasă. De exemplu, profesorii pot consolida schemele lingvistice dezvoltate pe cartele sau planşe folosind un computer cu aceleaşi materiale. Tastatura Concept, care include caracteristici, cuvinte, fraze, imagini sau desene adaptate abilităţilor intelectuale şi lingvistice, înlocuieşte tastatura obişnuită; prin utilizarea ei, copiii devin capabili să creeze mici povestioare sau să scrie orice altceva prin intermediul unei interfeţe individualizate a unui computer, cu o tastă A-face/Scriere dezvoltată în acest scop.

Elevii cu dificultăţi severe în învăţare pot beneficia de programe speciale, care oferă o stimulare progresivă prin imagini desenate. Atenţia vizuală a elevilor, fixarea şi urmărirea imaginilor pot fi consolidate folosind programe care creează strălucire, imagini colorate însoţite de sunete. Copiii care reuşesc să-şi concentreze atenţia pot ajunge să manipuleze imagini. Elevii care nu vorbesc pot învăţa cum să folosească imagini pentru a-şi exprima alegerile; astfel, îşi dezvoltă coordonarea ochi-mână şi îşi consolidează legătura cu interfaţa monitorului. Unii ajung să opereze cu obiecte reale, similare celor de pe monitorul calculatorului sau doar cu obiectele de pe monitor. Se poate accede la secvenţiere şi la formarea abilităţilor de precitire, în funcţie de potenţialul fiecărui elev. Câteva dintre aceste achiziţii pot fi realizate prin intermediul jocurilor pe computer.

Computerele pot servi şi ca mediator în interacţiunea dintre elev şi profesor. Apelând la obiectele reale, corespondente ale celor de pe ecran, profesorul îi ajută pe cei care nu înţeleg imaginile prezentate pe monitor. Odată ce imaginea e înţeleasă, profesorul o poate substitui cu simboluri. Pentru cei care nu citesc, computerul creează sunete şi imagini. Sintetizatoarele vocale pot vorbi, pot spune instrucţiunile lent şi clar şi, dacă e necesar, le pot repeta. Efectele de sunet reprezintă frecvent stimuli puternici. Elevii lucrează cu o tastatură specială şi creează sunete muzicale, reuşind să contro­leze computerul prin intermediul sunetelor.

Computerele sunt utile în a-i ajuta pe elevi să înveţe să stăpânească descifrarea unui vocabular de bază pentru a se descurca pe stradă sau la magazin. În acest sens au fost elaborate şi dezvoltate softuri care aranjează cuvintele la întâmplare pe ecran şi copiii trebuie să le potrivească cu imaginile vizualizate. Copiilor le place să-şi pregătească singuri contextele, alegând ei înşişi imaginile, şi în felul acesta îşi dezvoltă vocabularul. Copiii potrivesc imaginile cu cuvintele corespunzătoare sau cu prima literă a cuvântului, cuvintele sunt scrise pe monitor sau sunt spuse din memorie; de asemenea, pot găsi un cuvânt din litere amestecate, pot adăuga cuvintele ce lipsesc într-o propoziţie sau poveste. Toate aceste sarcini necesită abilităţile citirii. Copiii cu dificultăţi cognitive au adeseori probleme în dobândirea deprinderilor nece­sare cititului. Profesorii îi ajută apelând la programe cu desene tridimensionale. Folosirea acestor programe admite o diversitate de sarcini şi modalităţi concrete: copiii completează desenele cu mai multe figuri, apoi trebuie să răspundă la întrebările scrise în legătură cu ceea ce au făcut; descoperă animale ascunse în cutii sau trebuie să-şi descopere propria fotografie între multe alte fotografii ale altor copii, dând instrucţiunile: „sus”, „jos”, „în spate”, „în faţă”, „în jurul” etc. De asemenea, elevii pot cere computerului să le spună ce alte semnificaţii are un cuvânt, să le arate o imagine sau o secvenţă de desen animat care să-i ajute să priceapă semnificaţia cuvântului; sau, pur şi simplu, pot cere să le dea definiţia din dicţionar sau să le ofere un exemplu în care cuvântul să apară într-un context sau să-l citească cu voce tare.

In alte programe de facilitare a învăţării elevul mută cursorul pe cuvinte, iar computerul le citeşte; poate chiar să citească poveşti cu o voce de copil ce pare naturală, deoarece a fost prelucrată digital. Pentru că mulţi cititori cu probleme de vedere citesc diferite cărţi încet şi au dificultăţi în a manevra mari cantităţi de tipărituri cu format mare sau în sistem Braille, s-au introdus în procesul de învăţământ audiobook-urile cu caractere mari şi vorbire sintetizată pe computer.

Intervenţia profesorului nu poate fi înlocuită de computer, dar profesorul poate îmbu­nătăţi împreună cu computerul capacitatea de a citi a copiilor şi adulţilor cu dificultăţi de învăţare. Computerul le menţine mai eficient atenţia trează, exersează citirea şi o corelează şi cu alte aspecte ale limbajului sau activităţii intelectuale. Evident că există şi limite în utilizarea computerului în această arie curriculară, în special cele care ţin de discriminarea auditivă şi de distingerea corectă a unor grupuri de litere, slaba coordonare oculomotorie şi controlul limitat al mişcărilor ochilor de la stânga la dreapta paginii în cazul citirii, ajungând să recunoască un număr limitat de cuvinte întregi care au aceeaşi lungime, aceeaşi literă de început sau sfârşit sau aceeaşi plasare în frază (expresie).

•    Comunicarea. Primele obiective care trebuie atinse în această arie sunt: dobândirea înţelegerii cuvântului vorbit şi formarea capacităţii de exprimare într-o multitudine de activităţi de vorbire şi ascultare, găsirea unui stil adecvat de răspuns în faţa inter­locutorului. Capacităţile expresive includ vorbirea, gesturile şi expresiile faciale; capacităţile interactive includ contactul vizual şi luarea cuvântului pe rând în conver­saţii; capacităţile perceptive includ auzul şi văzul, care pot fi limitate de deficienţele senzoriale. Când există un deficit cognitiv moderat/sever, persoanele nu mai pot utiliza informaţiile senzoriale pe care le primesc şi nu mai găsesc modalităţi eficiente de exprimare.

Folosirea computerelor stimulează dezvoltarea sensibilităţii conştiente şi oferă moda­lităţi de substituţie pentru exprimarea elevilor care nu vorbesc. Vorbirea sintetizată (folosirea sintetizatoarelor de voce) este un element pentru antrenarea copiilor cu dificultăţi de învăţare; vocea de robot îi amuză pe copii şi-i încurajează să se exprime, iar când elevii îşi aud propriile creaţii citite de vocea computerului, rezultatele pozitive devin vizibile imediat. Computerele îi ajută pe cei care învaţă să vorbească atât prin intermediul sintetizatoarelor vocale, cât şi prin text. Alte variante de folosire a compu­terului în scopul ameliorării limbajului şi comunicării folosesc, de exemplu, un personaj de desene animate familiar şi nostim pe care elevii îl trimit cu ajutorul mouse-ului să exploreze o casă sau îl determină să facă diferite acţiuni: să-şi perieze dinţii, să plece în excursii etc. - toate acestea realizate într-o grafică atractivă.

•    Muzica. Utilizarea calculatorului le permite copiilor cu diverse deficienţe să exploreze, să experimenteze şi să creeze diferite sunete şi efecte muzicale. Copiii descoperă în acest mod relaţiile cauză-efect în producerea şi modificarea sunetelor: atingerea ecranului produce un anumit sunet prin intermediul sintetizatorului. Mişcarea unui deget sau chiar a întregii palme pe ecran modifică tonalitatea sunetelor. Diferitele părţi ale ecranului pot fi programate să producă sunete diferite, de la imitarea sunetului de orgă sau al clopoţeilor eolieni până la imitarea zgomotului rachetelor spaţiale. Folosind astfel de programe copiii îşi creează propriile sunete.

Copiii cu cerinţe speciale nu sunt nevoiţi să înveţe notele muzicale pentru a compune melodii: atingând patru zone colorate aflate în partea inferioară a ecranului, sunetele iniţiale se schimbă, sunt produse alte sunete sau se foloseşte altă gamă. Există numeroase situaţii în care, lucrând împreună, copiii au compus diferite melodii şi versuri, dovedindu-şi astfel abilităţile tehnice şi puterea de concentrare. Treptat, elevii au învăţat cum să încarce un program, cum să treacă în revistă meniul, cum să acceseze sau să modifice o piesă muzicală. Buna cooperarea dintre ei a condus la o îmbunătăţire a imaginii lor de sine.

În concluzie, folosirea computerului ajută persoanele cu dizabilităţi să-şi depăşească starea de handicap, să devină mai puţin dependente şi să-şi îmbogăţească repertoriul de deprinderi şi capacităţi. Cu toate acestea, realitatea a arătat că aceste efecte benefice nu au fost posibile în toate situaţiile. Se face trimitere astfel la problema concordanţei dintre necesităţile beneficiarilor şi exigenţele tehnologiei, concordanţă care a fost scăpată din vedere atunci când organizaţii guvernamentale sau de caritate au oferit computere unităţilor educative ce integrează copii cu cerinţe speciale. Căci dacă nu se ţine cont de compatibilitatea tehnologiei cu trebuinţele personale, această soluţie ar putea să nu aibă o eficienţă maximă. Găsirea computerului corespunzător este o problemă dificilă, care nu trebuie neglijată.

Bibliografie:

A. Gherguț - Educația incluzivă și pedagogia diversității - Polirom 2016