Deficiențele de intelect și alte tulburări de ordin cognitiv, afectiv sau psihic

                În cadrul acestui articol, am decis să expunem în linii mari principalele și cele mai întâlnite tulburări cu implicații de ordin psihic, cognitiv sau afectiv, nu pentru că una ar determina-o pe cealaltă ci pentru că aceste tipuri de tulburări ar putea avea un punct de investigație comun și în multe cazuri există probabilitatea ca o persoană cu astfel de tulburări să întâlnim două tipuri de deficiențe (deficiență asociată) ex. deficiență de intelect asociată cu  ADHD tradus prin deficit de atenție și hiperactivitate, deficiență de intelect asociată cu tulburări de limbaj, autism asociat cu tulburări de limbaj.

I Deficiența de intelect:

                Prin deficiență de intelect se subînțelege incapacitatea unei persoane de a reține un anumit tip de informație, de a realiza anumite conexiuni logice, de a înțelege și realiza anumite sarcini ce pot ține chiar de autonomia personală. 

                Clasificare  după DSM IV - Diagnostic and Statistical Manual, American Psychiatric Association, 1994:

• IQ = 50/55-70 - retardare mintală uşoară;
• IQ = 35/40-50/55 - retardare mintală moderată;
• IQ = 20/25-35/40 - retardare mintală severă;
• IQ sub 20/25 - retardare mintală profundă;

II Deficiențe asociate:

                

                Prin deficiențe asociate se înțelege acel caz aparte în care o persoană este diagnosticată cu două feluri de deficiențe / tulburări de ordin diferit:

• Deficiențe senzoriale asociate - Surdo-cecitate;
• Tulburare din spectrul autist și deficiență senzorială;
• Deficiență de intelect și deficiență senzorială;
• Tulburare din spectrul autist și deficiență de intelect.

                Autismul reprezintă o tulburare pervazivă de dezvoltare. Cauzele acestei tulburări nu sunt exacte în acest moment, însă din rezultatele cercetărilor recente reiese că factorul cauzal al acestei tulburări ar fi anumite anomalii la nivel cromozomial. Vorbim aici de o tulburare la nivel psihic, cu implicații la nivelul ariilor senzoriale (astfel că un copil se poate lovi și să nu simtă durerea, sau poate auzi un zgomot foarte slab și să îl perceapă foarte puternic). În plus, s-a constatat că la persoanele autiste lipsa socializării este compensată printr-o gândire de tip algoritmic, astfel că acestor persoane le place să realizeze tot felul de activități și jocuri în care nu obiectul fizic în sine este important ci pentru anumite caracteristici ale acestuia.
                Expunem aici cele mai evidente dintre comportamentele unui autist:

• Interesul scăzut față de celelalte persoane sau față de ce se întâmplă în jur;
• Tendințe și comportamente stereotipe și repetitive;
• Izolarea față de celelalte persoane și evitarea contactului vizual cu acestea;
• Tendința spre activități ce necesită răbdare precum montarea/demontarea de obiecte, etc;
• Instabilitate emoțională;
• Vorbirea în ecou - repetarea cuvintelor auzite la celelalte persoane;
• Nevoia de autostimulare realizată prin tot felul de comportamente precum pendularea capului, sărituri și chiar autoflagelare.

                În cadrul acestei categorii de cerințe speciale, intervenția terapeutică este obligatorie și trebuie să se realizeze cât mai de timpuriu astfel încât copilul să-și poată forma cel puțin minimul de deprinderi ce țin de autonomia personală a acestuia.

III Tulburările de limbaj:

• Poți să scrii, însă nu și să citești (sau invers);
• Îi poți înțelege pe cei din jur, dar nu le poți vorbi;
• Poți să vorbești cu ceilalți, însă aceștia nu te pot înțelege;
• Oricât ai încerca, nu poți pronunța corect un sunet sau un cuvânt;
• Ceva din construcția ta anatomică nu s-a dezvoltat cum trebuie, fapt pentru care anumite sunete pe care le spui sunt inteligibile.

                Tulburările limbajului reprezintă rezultatul disfuncţiilor intervenite în recepţionarea înţelegerea, elaborarea şi realizarea comunicării scrise şi orale din cauza unor afecţiuni de natură organică, funcţională, psihologică sau educaţională, care acţionează asupra copilului mic în perioada apariţiei şi dezvoltării limbajului. Datorită importanţei limbajului în structurarea şi desfăşurarea proceselor cognitive, orice afectare a acestuia ar putea avea influenţa şi calitatea operaţiilor gândirii, relaţiilor cu cei din jur şi structurării personalităţii copilului. Din acest motiv, cunoaşterea şi identificarea tulburărilor de limbaj reprezintă o prioritate a specialiştilor în probleme de psihopedagogie, precizia şi precocitatea diagnosticului acestor tulburări garantând reuşita programului terapeutic şi recuperator.

Clasificarea tulburărilor de limbaj:

a)   tulburări de pronunţie: dislalia, rinolalia şi dizartria;

b)  tulburări de ritm şi fluenţă a vorbirii: bâlbâială, tahilalia, bradilalia, logonevroza, aftongia şi tulburări pe bază de coree;

c)   tulburări de voce : afonia, disfonia şi fonastenia;

d)  tulburări ale limbajului citit-scris: dislexia-alexia şi disgrafia-agrafia;

e)   tulburări polimorfe: afazia şi alalia;

f)   tulburări de dezvoltare a limbajului:  mutism psihogen, electiv sau voluntar şi întârzierea în dezvoltarea generală a vorbirii.

Această clasificare cuprinde, majoritar, zona foneticii şi fonologiei (articulare, ritm, fluenţă, voce, intonaţie). Din perspectiva dezvoltării limbajului s-au diferenţiat următoarele tulburări:

-    limbaj întârziat, cu model patologic (limbaj nedezvoltat);          

-    limbaj întârziat, cu model normal;                                                      

-    întreruperea dezvoltării limbajului;                                                    

-    limbaj calitativ diferit de limbajul normal.

                Ca oricare ştiinţă, logopedia s-a constituit pe baza necesităţilor practice şi teoretice de a sintetiza cunoştinţele despre limbaj şi de a formula procedeele specifice educării limbajului tulburat.

Logopedia este o disciplină teoretică izvorâtă din necesitatea de a elucida complexele probleme ale limbajului, ce are rol deosebit de important în viaţa psihică şi în structurarea personalităţii fiecărui individ, iar pe de altă parte, este o disciplină cu un pronunţat caracter practic rezultat din necesităţile imediate ale comunicării interumane, al necesităţii de educare a limbajului, al înţelegerii şi al stabilirii relaţiilor specific umane. Constituirea ei a fost posibilă ca urmare a progreselor realizate în primul rând în domeniul ştiinţelor psihologice şi pedagogice, dar şi în cel al medicinei, fiziologiei, lingvisticii etc. În cercetarea problemelor limbajului şi a tulburărilor sale există multe zone de intersecţie între logopedie şi aceste ştiinţe, fără a se confunda cu ele.

Psihologia copilului este de un real folos logopediei, prin cunoaşterea etapelor de dezvoltare şi manifestare psiho-comportamentală, prin enunţarea posibilităţilor de evoluţie în raport de condiţiile instructiv-educative şi a capacităţilor interne fiecărei persoane. Aceste cunoştinţe sunt completate prin dinamica şi mecanismele dezvoltării în cazul diferitelor deficienţe psihice de care se ocupă psihopedagogia specială – psihologia deficienţilor şi pedagogia acestora. Cu alte cuvinte, logopedia studiază tulburările de limbaj prin prisma ansamblului mijloacelor sale speciale psiho-pedagogice de a le preveni şi corecta.                           

Cuvântul logopedie vine de la grecesul „ logos ” care înseamnă cuvânt şi „ paidea ” care înseamnă educaţie. Deci, logopedia se ocupă de educaţia vorbirii, iar în sens mai larg de studierea şi dezvoltarea limbajului, de prevenirea şi corectarea tulburărilor de limbaj.

A. Gherguţ Sinteze de psihopedagogie specială Polirom. 2005